miercuri, 26 octombrie 2016

post scriptum





ultima scrisoare de la tine
m-a făcut să îmi torn vodkă
într-o ceașcă fină de porțelan
și s-o beau, privind
două ciori care adormiseră pe stâlpul de curent
de peste drum.

marți, 21 iunie 2016

manifest




toți,
oameni cu foame de sens,
ne târâm ca niște viermi
zi după zi.
cu capul în jos,
cu mintea în alte galaxii,
cu ochii-necându-ni-se în sclipiri aproape stinse.
căutăm scopuri,
răspunsuri,
certitudini,
credință,
motive,
’mpliniri.
și-așteptăm zile,
ani,
nopți
și vieți
să trăim, în sfârșit.
opriți-ne!
ni s-a scurs viața,
ni s-au încețoșat ochii,
ne-au albit perii ce cad aiurea pe frunte.
ne-a trecut viața,
pe lângă noi.
când eram prea ocupați să căutăm scopuri,
răspunsuri,
certitudini,
credință,
motive,
’mpliniri.
și-așteptam zile,
ani,
nopți,
și vieți
să trăim, în sfârșit.
opriți-ne!

duminică, 29 mai 2016

realități


realitatea mea-
o bulă de săpun.
poți trăi și fără scop.
realitatea mea-
un curcubeu negru.
nu există culori fără nonculori.
realitatea mea-
un set de tipare.
visuri adaptate în preconcepțiile voastre.
realitatea-
creația minților plictisite, în nopți cu insomnii.

marți, 24 mai 2016

tragedie


frică și milă.
milă de picăturile de ploaie,
nu mai sunt niciodată la fel după ce cad.
frică de umbre,
mă învăluie într-un desiș de lumină.
milă condiționată,
frică universală.
mila mea e doar a mea.
sau eu nu am milă.
frica mea e și frica ta, e și frica lor.
sau noi nu avem frică.
mă plimb în spațiul dintre mințile noastre.
fără milă,
cu frică.
ce tragedie!
plângi, suflete!
până vor fi picăturile de ploaie la fel și după ce cad,
până toate aceste umbre vor fi devorate de lumină.

joi, 19 mai 2016

nimic e ceva



ce rămâne după ploile de mai
după soarele care apune,
după fluturii care mor într-o zi,
după adierea vântului printre firele de iarbă,
după finalul acestei încercări de altceva.

e ceea ce rămâne după ce moare tot ce sunt
eu, în mine.
nu există nimic fără ceva.

sâmbătă, 14 mai 2016

Scrisoarea unei minți obosite


   Recunoaște. Ești blonav de oameni, vechi și noi, de frustrări, de interese, de trei dezamăgiri venite una după alta, de o mie și încă unul de visuri nereușite, de zâmbete, de oameni care aclamă nefericirea pe la colțuri pustii de stradă.
   Ești bolnav de texte, texte ca ăsta, de cinci lucruri pe care trebuie să le faci pentru o viață de succes, de întâlniri, de lacrimi, de amintiri, de melodii care îți cer batistă, de toate locurile alea pe care îți e teamă să le vezi din nou, de drumul în căutarea fericirii.
   Ești bolnav de multe detalii, de mirosuri, de durere, de povești, de chitara asta care se aude în depărtare, de preconcepții, de planuri, de teamă, de fiori reci pe șira spinării, de ochii aceia, de conversații care uită să se mai termine, de fotografii în care mimezi bucuria.
   Ești bolnav de cele douăzeci de secunde de curaj nebun pe care nu alegi să le trăiești, de cărți cu happyend, de clișee, de replici din filme, de lumi virtuale, de scris caligrafic, de plimbări lungi, de propoziții forțate, de bucățile de suflet pe care încerci să ți le aduni, de nemulțumire, de resemnare, de insomnii, de emoticoane care exprimă ce nu ești.
   Ești bolnav de regrete, de indecizii, de speranță, de nechef, de atașări, de soare, de rutină, de blugii care nu îți mai vin, de o mie de prieteni zuckerbergieni și niciunul pământean, de scopuri, de căutarea sensului, de întrebări, de coincidențe, de incertitudini, de ploaie, de păduri, de poteci sinistre, de miros de asfalt încins, de zgomote difuze, de aer, de certitudini, de incapacitatea de a crede.
   Ești bolnav de totul, de toate, de tot și irevocabil și nu are nimeni leac pentru tine. Pentru că toși suntem la fel, niște bolnavi care se privesc în mai multe bucăți de oglinzi sparte și își admiră imaginile distorsionate.
   Un clișeu în loc de încheiere: ”we are all a little broken”

joi, 12 mai 2016

lumi paralele

   


     Nu îmi vorbi despre fericire, nici despre tristețe nu îmi vorbi. Nu îmi vorbi despre mâine, nu îmi vorbi despre ieri și nu vreau nicio propoziție cu verbe la viitor. Nici vreo propoziție cu verbe la trecut. Nu îmi vorbi despre lacrimi. Nu îmi vorbi despre zâmbete ce măsoară o față. Nu îmi vorbi în propoziții cu verbe condiționale și nici în propoziții cu verbe imperative. Nu îmi vorbi despre viață. Nici despre moarte nu vreau să îmi vorbești. Nu vreau niciun cuvânt. Nu pot auzi când îmi vorbești despre frici, despre fobii, despre teamă. Nu îmi vorbi despre încredere, nici despre dezamăgiri să nu îmi vorbești. Nu îmi vorbi despre dragoste, nu îmi vorbi despre ură, nu îmi vorbi despre inimă, deloc. Nu îmi vorbi despre oglinzi sparte. Nu îmi vorbi despre zboruri de fluturi. Nu îmi vorbi despre fugi nebune în locuri pustii. Nici despre tăcere nu îmi vorbi. Nu îmi vorbi despre străzi goale, în umbrele serii. Nu îmi vorbi despre singurătatea din nopțile cu insomnii. Nu îmi vorbi despre renunțare, nici despre cumarfidacăarfi. Nu îmi vorbi despre frigul ce se încăpățânează să rămână în mine și nu îmi vorbi despre suflete iernatice, nici despre cele care ascund primăveri. Nu îmi vorbi în povești deja trecute, nici despre începuturi de alte povești să nu îmi vorbești. Nu îmi vorbi despre suflare, nici despre secundefărăaer. Nu îmi vorbi despre locuri, nici despre oameni. Nu îmi vorbi despre minute, despre ani, despre toate acele periodizări nu îmi vorbi.

     Să privești și să îi oferi liniștii spațiu.

     E o altă lume aici. O lume fără vreun cuvânt. Aici doar ne privim în ochi. Aici dansăm ca niște copii aiuriți. Aici doar tăcem. În lumea asta se vorbește cu ochii, ei își spun povești. Aici ne odihnim pe margini de suflete, pe bucăți, pe suflete întregi. Aici ne împăcăm cu liniștea. Aici se spun basme despre furtuni. Aici, ploile răcoresc suflete obosite. Aici se dau ocazii speranțelor. Aici e popas pentru moarte. Aici sunt portativele lui Mozart, lui Bach, lui Vivaldi. Aici se ascund toate întrebările lipsite de răspuns, se simt împlinite. Aici îl avem doar pe acum și îl trăim intens. Aici ne îmbătăm cu detalii. Aici se reinventează un alt sens: un sens pentru tot.

     Îmi vei spune că gândesc prostii.
     Că ți-am vorbit despre un aici care nu există.
     Că te-am oprit să îmi vorbești despre toate acele lucruri ce trăiesc sub tutela experienței.
     Ți-aș da dreptate. Sau poate nu.
     E totul despre da sau nu, despre negru și alb.
     Și despre milioane de posibilități, despre tot acel gri care dă culoare cerului meu safiriu.

miercuri, 11 mai 2016

ison ploii



cădea ploaia în picuri mici
pic,
pic, pic,
pic, pic, pic.
eu făceam ison cu ea.
mă învăța cum să
pic,
pic, pic,
pic, pic, pic.
prezentul e fad aici, jos.
mă scufundă în adâncimi de nicăieri,
mă învăluiește în sevă amară de întrebări cu oare și de ce.

ne desparte isonul pe care i l-am ținut ploii.
și suntem atăt de aproape,
totuși, la fel de departe.
între noi e doar acel
pic,
pic, pic,
pic, pic, pic.

luni, 25 aprilie 2016

povești scrijelite pe o buclă temporală






mi-am scrijelit fricile
și poveștile fără final fericit
și întâmplările care nu voisem să ia forme palpabile,
toate, toate neîmplinirile mele.
le-am scrijelit cu șoaptele mele
pe o buclă temporală.
mi-am șoptit poveștile, le-am urlat, le-am strigat.
fiindcă îmi obosiseră inima
și mintea
și sufletul.
și îl țineau încătușat.
și îi tăiaseră aripile.
și îl târau fără milă prin praful amestecat de toți acei trecători prea grăbiți.
le-am scrijelit pe o buclă temporală,
întinsă pe mai multe nopți cu insomnii.
bucla mi-a zâmbit sec când eu credeam că îi spun ultimul ”adio!”
” chiar crezi că nu ne vom revedea?”
și atunci am știut că trebuie să îmi scrijelesc poveștile pe suflete.
mi-am scrijelit fricile
și poveștile fără final fericit
și întâmplările care nu voisem să ia forme palpabile,
toate, toate neîmplinirile mele.
le-am scrijelit cu șoaptele mele
pe buzele ce îmi strigau să nu mă opresc,
la urechile ce îmi spuneau că mă ascultă,
cu șoaptele, pe gâtul ce îmi lăsase o curbură perfectă unde să îmi pot pune capul.
și atunci am știut că e ultima dată când le șoptesc, când le urlu, când le strig.
și mi-am lăsat sufletul scrijelit de șoapte ce spuneau poveștile lor,
iar buclele temporale mi-au devenit prieteni.

duminică, 10 aprilie 2016

nopți hai-hui




pe străzi fără nume îmi rătăcesc gândurile,
și luna mă strigă, privind spre mine cu ochii ei orbiți de soare.
nu mă va găsi vreodată.
lumea nopților hai-hui e golită de suflete zbuciumate.
căci de ajuns îi este sufletul meu.
mi-a dăruit nopțile astea.
ca să învăț cum să dau uitării un sens,
ca să învăț să mă vindec de răul din mine.
ca să învăț cum să iubesc să plâng,
ca să învăț despre simetria mersului haotic.
pierd numărul străzii pe care tocmai am trecut,
pierd trecutul,
pierd acum-ul,
pierd ce nu trebuie să fiu,
pierd numele-mi ce nu știam să-l rostesc.
nopțile hai-hui sunt despre mine.
sunt nopți care nu mă mai lasă să arunc pământ peste groapa unde mă îngropasem zi după zi.
nopți în care îl reînviu pe ”eu”.
sunt nopți hai-hui în care îmi urlu începutul de fericire.

marți, 29 martie 2016

Despre (ne)fericire și alte iluzii

   

     Și eu caut. Toți căutăm.

”-Ce îți dorești?
 -Fericire, iubire, bla-bla.”

    De parcă s-ar vinde la bucată, de parcă sunt premii cu care ne răsplătește viața pentru bună purtare, de parcă viața nu își e deajuns sieși. Dar sunt iluzii care ne hrănesc, motivația perfectă ca să îți deschizi ochii încă o zi și încă una și înca una. Chiar m-am obișnuit cu iluziile astea perfecte. Dau vieții o nuanță de roz, roz bombon. Ca și cum haosul ăsta ar fi perfect, ca și cum ar fi însăși pacea dinaintea furtunii, ca și cum stăpanim timpul, ca și cum noi facem regulile după care merge viața.

    Ce de iluzii! Unde-i realitatea? Mai întâi am bagatelizat-o, am încheiat un acord mutual, noi între noi, în a o trata ca pe un ceva disfuncțional. Apoi am îngropat-o și i-am pus la căpătâi o cruce frumoasă, încrustată cu toate oglindirile acestor iluzii. Am îngropat-o adânc, din teama de a nu striga la noi vreodată. Și a plâns sărmana până s-a pierdut în neputinți. Uneori o trezim din somnul morții, după ce trecuseră decade, ani, vieți; o trezim ca să o hrănim cu speranța unor iluzorii cuvinte ( ”de-ar fi visul ăsta al meu maipuținvis și maimultrealitate”). Și ne pierdem în alte săptămâni, luni și ani, ne pierdem în răsărituri și apusuri,  în oameni și adevăruri seci. Pierdem palpabilul ca să dăm o șansă proiecțiilor speranțelor noastre, acelor gânduri care se nasc în nopțile cu insomnii.

     Iar într-o bună zi mă voi trezi. Într-o bună zi te vei trezi și tu. Fiecare se trezește într-o bună zi. Ne trezim ca să înregistrăm numărul pierderilor(câți răniți, câți dezertori, câți morți), ne trezim ca să plângem fără lacrimi ceea ce nu am știut să trăim la timp. Ne trezim singuri, cu hainele zdrențuite de prea multe nereușite ce au trecut peste noi, ne trezim ca să dezgropăm realitatea, ca să o privim în ochi și să îi șoptim cu puterea ultimelor clipe că totul e nimic, o goană după vânt, o goană pe care nu am știut cum să o facem să conteze. Păcat că prea târziu ne dăm seama că ne lăsăm sufletele să fugă câte o viață întreagă după iluzii.

     
     Și eu caut. Toți căutăm.



Imagine preluată de pe: http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/cum-scapi-insomnie-iluzii-optice-adorm-1_5501b3f6448e03c0fd7e0d8c/index.html

sâmbătă, 19 martie 2016

necesitatea de care nu am nevoie




m-am mințit o luna, două, nouă..
m-am mințit între doua cafele băute pe-ndelete în nopțile cu insomnii
(și au fost destule).
m-am mințit când ”eu” eram ”noi”
(dar ”tu” erai ”tu”).
m-am mințit când mă priveam în oglinda ciobită din baie,
oglindă care nu mai știa să oglindească zâmbetu-mi nefiresc,
fiindcă te lăsasem într-o zi cu ea
și îi poruncisei să te oglindească
(numai pe tine).
m-am mințit când mă sfiam să-mi văd umbra lipită de a ta.
fiindcă era prea ascunsă.
(de tine, în tine).
m-am mințit când jurnalul meu scria despre tine
(mărunțișuri exagerate).
m-am mințit când ”dar” era nelipsit dupa neajunsurile tale
(erau destule).
m-am mințit când stomacul meu purta zboruri nebune de fluturi.
(cu aripi obosite).
m-am mințit când venele mele stăteau să se sparga
(presate de sângele infestat de zâmbetu-ți).
m-am mințit prea lăsându-mi gândurile să plece cu tine.
(departe de eul meu neglijat).
adevărul este că tu ești acea necesitate de care nu am nevoie
(minciunile astea aveau nevoie de tine).

joi, 17 martie 2016

când viața se măsoară doar în timp


tu ești timp,
ești douăzeci de ani, cincizeci sau, poate, nouăzeci.
ești șapte ani de-acasă, spun unii.
ești un an în care imiți tot ce vezi.
încă un an în care înveți să oferi sinonime contextuale timpului, în cel mai pur sens al lui.
mai ești un an în care curiozitatea îți e cea dintâi virtute.
un an în care realizezi că ceilalti timpi din jurul tău nu îți sunt neaparat prieteni.
ești ani de investiție, investești în tine, în tine și în alții sau doar în alții.
iei timpul altora ca să devii tu cel mai bun timp dintre toți.
apoi irosești secundă cu secundă ca să dărâmi ce construisei din timpul altora.
pierzi zile, luni, ani ca să îți împlinești visurile deșarte.
te dedici altor timpi, oferi bucăți din timpul tău.
apoi pleci,
că prea ți-a trecut timpul, tot dăruind atât timp, altor timpi.
într-o zi, te trezești ca dintr-un vis.
urât sau frumos.
realizezi că sunt ultimele zile de tine, de timp ce-ți poartă obosit numele .
și cât din tine va rămane în alții?
sau poate ai fost prea egoist și ai vrut ca tu să fii singurul timp al acestei bucăti de viață muritoare?


Imagine preluată de pe: http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4685462-calatoria-in-timp

sâmbătă, 12 martie 2016

conjugarea lui ”a fi”




viața e despre ”eram”,
e despre indicativul, imperfect al verbului ”a fi”.
”eram” și atât, fără mâine, fără clipa dinaintea lui ”eram”.
viața e despre ”am fost”.
trecutul perfect, e perfect compus.
compus din momente perfecte: perfect de triste, perfect de fade, perfect de iluzorii.
viața e despre ”eu fusesem” și nu admite niciun fel de viitor.
sunt părți de viață mai mult ca perfecte: mai mult ca perfect de scurte și mai mult ca perfect de singuratice și de golite de sens.
viața este despre ”sunt”.
sunt acum, în această nanosecundă care trece fără să știi că a trecut.
prezentul este o adunătură de sofisme bagatelizate și atât.
viața e despre ”voi fi”.
e despre visuri pe care speri să le ”vei fi împlinit”, într-un viitor anterior.
viața e despre ”fii!”.
o înșiruire de imperative, de cele mai multe ori irealizabile.
viața e despre ”aș fi”,
un condițional optativ urmat de sute de ”dacă”: dacă aș putea, dacă aș avea, dacă, dacă, dacă...
viața e despre ”să fii”.
un conjunctiv ce are mereu o formă imperfectă: își pierde ultimul i, ultima speranță, ultima dorință.
nu poate niciodată să fie un conjunctiv complet.
e prea greu chiar ”să fii”.
viața e despre ”fiind”.
și, de fiecare dată când ”fiind” își dezlanțuie toate puterile,
vine sărmanul ”fost” și închide toate timpurile între patru scânduri reci,
și tot ce eram, tot ce aș fi vrut să fi fost, pierde orice speranță de a mai fi conjugat vreodata la toate modurile și timpurile lui ”a fi”.
atât de iluzoriu e verbul ”a fi”.
atât de greu de conjugat e verbul ”a fi”.
atât de fără rost este să îl conjugi pe ”a fi”.

marți, 1 martie 2016

când primăvara începe cu mine

n-ai să-mi fii primăvară.
n-ai să-mi înmuguresti în inimă.
n-ai să mă ademenești cu triluri cântate târziu pe o margine de sufletu-mi.
n-ai să mă-mbeti cu parfumul florilor tale amețite de culoare.
n-ai să-mi inunzi gândurile în ploi de ora trei, după-amiaza.
n-ai să mă rătăcești pe căi pietruite cu vise renăscute.
n-ai să mă răpești și să mă ascunzi în materia obloanelor ce încep a fi ridicate.
n-ai să-mi, n-ai să-mi nimic.
tu ești ultima zi de iarnă din mine.

vineri, 19 februarie 2016

despre toate acele întrebărifărărăspuns

am vrut răspunsuri pentru întrebările retorice, 
răspunsuri pentru întrebările care sunt doar întrebărifărărăspuns. 
și le-am dăruit din nopțile mele 
și am avut insomnii în cinstea acestor întrebărifărărăspuns.
pentru că nu înțelesesem natura lor,
credeam că totul trebuie să fie negru pe alb.
niciun mister, nicio enigmă,
dar existența are un scop prin însăși natura ei de existență.
exist ca să trăiesc.
poate existența mea nu a fost concepută că să schimbe lumea.
poate că doar exist că să trăiesc.
și nu am să mai caut răspunsurile acelor întrebărifărărăspuns.

joi, 18 februarie 2016

când singurătatea ți-e singurul prieten

tu ești atât de singur.
trăiești din propriile-ți insomnii 
și te hrănești cu vise neîmplinite.
îți bei speranțele amare 
fiindcă setea asta îți usucă gâtul avid după nevoia de a-ți liniști durerile ce trag de tine.
te doare atât de tare că te doare.
ai vrea să îți curmi suferințele și să pleci,
dar toți te țin,
te-au legat, s-au legat de tine,
știi.
sunt niște funii groase cu care te-au înfășurat
și nu poți să te desfaci
ești unit cu ei pe vecie.
dar, totuși, tu ești singur.
pentru că fiecare e un singur
care stă cu un alt singur
și uneori alegi să trăiești alături de altcineva.
dar tu trăiești singur, singurătatea lui.
și el trăiește singur, singurătatea ta.

despre fericirea de a crede că ești fericit

e o disperare în mine care mă face să vă dăruiesc bucăți din sufletul meu,
acum mic, dar cândva mare.
acum mic, din ce în ce mai mic,
mic, ca un ghemotoc de ațe încâlcite în propriul nenoroc.
tristețea mea se hrănește cu iluzia fericirii tale.
când văd că te crezi fericit, eu plec și caut un alt suflet nefericit
și îi ofer o parte din al meu suflet mic, deja și mai mic,
și mă hrănește fericirea lui trecătoare.
și zâmbesc strâmb când îi văd pe față urmele lăsate de această fericire,
atât de limitată, atât de ireală.
și te las să te bucuri,
căci am plecat deja,
la un alt suflet nefericit, căruia să îi daruiesc o bucățică de suflet de-al meu.
acum mic, dar cândva mare.
acum mic, din ce în ce mai mic,
mic ca un bob de speranță ce mi se înnoadă în venele sterpe.

când crezi că ești fericit

în mintea mea e un haos perfect.
lasă-mă să îmi privesc sinapsele care se formează atunci când îmi vorbești despre iluzia fericirii
și să văd lupta dintre identitățile mele.
niciuna nu câștigă,
niciuna nu pierde.
dar e un spectacol la care îmi cumpăr bilet în fiecare moment,
fiindcă mă fascinează neînțelesul existenței mele banale.
fiindcă sunt nimic,
dar acolo de unde vin eu, nimic este totul.

despre verbul - a trăi -

te naști stupid, într-o zi banală.
(a mea a fost o marți).
și ai impresia că tu vei întoarce cursul istoriei.
așa că plănuiești vreo 18 ani cum să schimbi lumea,
dar te trezești într-o altă zi banală.
(a mea a fost o miercuri).
și vezi că lumea nu se schimbă după planurile tale.
îți mototolești speranțele
și le arunci în cel mai apropiat coș de gunoi,
îți sprijini capul pe iluzii,
adormi
și te trezești, aparent întâmplator, într-o altă zi banală.
(a mea a fost o joi).
abia atunci realizezi că ești nimic
și nu te mai flatează ideea că ai putea avea un scop.
e ziua în care ai început să îți înțelegi existența.
(acea zi de joi).

arta de a învinui

m-am născut cu nevoia de a mă agăța de cineva,
dar mi s-a arătat cum să trăiesc singură. 
singură-singură. 
trebuia să dorm singură,
mâncam singură
și am reușit să mă îmbrac singură.
nu mă puteam agăța de tine,
fiindcă mă doreai responsabilă.
deci, singură.
singură-singură.
și știu să fac totul singură, acum.
pot, chiar, să vorbesc singură.
pe la zece ani,
prietenul meu imaginar m-a lăsat
singură.
el stātea doar lângă oameni care nu știau cum să trăiască
singuri-singuri.
și acum sunt singură.
pentru că am fost învățată cum să fac
ca să pot trăi singură.
singură-singură.

eliberarea de existența terestră

când v-am privit întâia data, 
 m-am speriat. 
 eu eram atât de altfel, comparându-mă cu voi. 
 vă priveam cum mergeți, 
 cum râdeți, 
 cum vă dați, atât de natural, părul după ureche. 
 eu eram de pe o altă lume 
 și nu știam să fiu ca voi. 
 am încercat să fiu ca mine. 
 și am constatat că nu mă primiți în lumea voastră, 
 dacă mă port așa. 
 și am învățat să fiu ca voi. 
 și mergeam ca voi, 
 și rădeam ca voi, 
 și îmi dădeam părul după ureche la fel ca voi. 
 apoi am observat că voi vă schimbați în fiecare zi. 
 era ceva nou de învățat, 
 mereu. 
 și am vrut să țin pasul cu voi, 
 dar am obosit. 
 mă sufocam în felul meu impropriu de a fi. 
 într-o noapte mi-am adunat curajul meu firav 
 și am tras de pe mine toată masca asta 
 pe care voi mă invataseti cum să o construiesc. 
 am vrut să fiu același extraterestru care fusesem  
 în prima mea clipă. 
 și mergeam ca mine,  
 și râdeam ca mine, 
 și îmi dădeam părul după ureche la fel ca mine. 
 și voi mă arătați cu degetul, 
 vă hlizeati sfidător 
 și râdeați. 
 ha-ha. 
 iar eu eram un om de pe o altă lume 
 care mergea liber,  
 ducând cu el o sacoșă  
 în care își purta lanțurile sfărâmate. 

frica de a fi cine ești

 frica de ridicol nu mă lasă să fiu cine sunt,
 știi.
 mă gândeam că voi ieși într-o zi pe stradă
 și tu mă vei privi și vei râde de mine
 ha-ha.
 și mă vei arăta cu degetul tău noduros
 și iar vei râde
 de mine.
 frica de ridicol mă ține pe loc.
 între bine și rău.
 mă suspendă între acum și atunci.
 frica de ridicol nu mă lasă să te privesc în ochi.
 gândindu-mă că mă vei arăta,
 iar,
 cu degetul tău noduros
 și vei râde de mine.
 ha-ha.

totul e o celulă.

 totul e o celulă.
 m-am trezit dimineață într-o celulă.
 era dormitorul.
 apoi am evadat într-o celulă mai mare: societatea.
 am vrut să mă eliberez,
 să scap de greutatea celor patru pereți ai societății.
 și am evadat într-o lume a mea.
 e o altă celulă pe care singură mi-am construit-o.
 mă face să simt gustul libertății dintr-o celulă mai mare.
 totul se rezumă la o celulă.
 celulă în celulă, într-o altă celulă.
 o matrioska de existența căreia nu sunt pe deplin conștientă.
 totul e o celulă,
 dar eu sunt două celule ce au ales să se unească și să se dividă în alte celule.

când inima nu se vinde la bucată

ei mi-au spus că așa e firesc
 și mi-au luat, fără să ceară, bucăți de inimă
 și bucăți de viață.
 venea unul, mă privea, lua puțin din inimă, puțin din viață
 și apoi pleca.
 uneori îmi spunea și două vorbe înainte să plece.
 a mai rămas pentru mine o bucată mică.
 se chinuie să nu mă lase să mor.
 acum mi-e frică de ei.
 de oameni.
 și cea mai mare frică a mea este aceea că oamenii vor încerca să mă scape
 de frica de ei.

teama de a fi părăsit

mi-am scris fricile pe umărul tău stâng
 cu buzele-mi crăpate de iluziile mele.
 gândeam că tu ești ieșirea din labirintul temerilor mele.
 ce gândire absurdă să cred că altcineva mă poate salva.
 îmi urlu speranțele în gândurile de-acum.
 și frica cea mai mare e că nu ai să urli niciodată împreună cu mine.

despre existență

mi-am invitat nehotărarile la război
 azi-noapte, pe la ora unu.
 ca de obicei, m-au biruit.
 pe la două m-am bătut cu fricile mele,
 fricile alea multe care m-au descompus în oameni mai mici:
 un om pentru societate, altul pentru acasă, altul pentru momentele de singurătate.
 și ele m-au biruit.
 am încercat, pe la ora trei, să mă bat cu iluziile mele,
 cu ele nici suflarea nu am apucat să mi-o trag,
 m-au distrus fără să stea pe gânduri.
 așa sunt iluziile.
 pe la ora patru am început să mă lupt cu existența mea inexistentă.
 pe la patru și un sfert mă golise de orice putere.
 până să îmi dau seama ce se intamplă,
 se făcuse cinci.
 mi-am zis că nu are rost să îi dau nerostului un rost,
 așa că am adormit.