conjugarea lui ”a fi”

viața e despre ”eram”,
e despre indicativul, imperfect al verbului ”a fi”.
”eram” și atât, fără mâine, fără clipa dinaintea lui ”eram”.
viața e despre ”am fost”.
trecutul perfect, e perfect compus.
compus din momente perfecte: perfect de triste, perfect de fade, perfect de iluzorii.
viața e despre ”eu fusesem” și nu admite niciun fel de viitor.
sunt părți de viață mai mult ca perfecte: mai mult ca perfect de scurte și mai mult ca perfect de singuratice și de golite de sens.
viața este despre ”sunt”.
sunt acum, în această nanosecundă care trece fără să știi că a trecut.
prezentul este o adunătură de sofisme bagatelizate și atât.
viața e despre ”voi fi”.
e despre visuri pe care speri să le ”vei fi împlinit”, într-un viitor anterior.
viața e despre ”fii!”.
o înșiruire de imperative, de cele mai multe ori irealizabile.
viața e despre ”aș fi”,
un condițional optativ urmat de sute de ”dacă”: dacă aș putea, dacă aș avea, dacă, dacă, dacă...
viața e despre ”să fii”.
un conjunctiv ce are mereu o formă imperfectă: își pierde ultimul i, ultima speranță, ultima dorință.
nu poate niciodată să fie un conjunctiv complet.
e prea greu chiar ”să fii”.
viața e despre ”fiind”.
și, de fiecare dată când ”fiind” își dezlanțuie toate puterile,
vine sărmanul ”fost” și închide toate timpurile între patru scânduri reci,
și tot ce eram, tot ce aș fi vrut să fi fost, pierde orice speranță de a mai fi conjugat vreodata la toate modurile și timpurile lui ”a fi”.

atât de iluzoriu e verbul ”a fi”.
atât de greu de conjugat e verbul ”a fi”.
atât de fără rost este să îl conjugi pe ”a fi”.