necesitatea de care nu am nevoie

m-am mințit o luna, două, nouă..
m-am mințit între doua cafele băute pe-ndelete în nopțile cu insomnii
(și au fost destule).
m-am mințit când ”eu” eram ”noi”
(dar ”tu” erai ”tu”).
m-am mințit când mă priveam în oglinda ciobită din baie,
oglindă care nu mai știa să oglindească zâmbetu-mi nefiresc,
fiindcă te lăsasem într-o zi cu ea
și îi poruncisei să te oglindească
(numai pe tine).
m-am mințit când mă sfiam să-mi văd umbra lipită de a ta.
fiindcă era prea ascunsă.
(de tine, în tine).
m-am mințit când jurnalul meu scria despre tine
(mărunțișuri exagerate).
m-am mințit când ”dar” era nelipsit dupa neajunsurile tale
(erau destule).
m-am mințit când stomacul meu purta zboruri nebune de fluturi.
(cu aripi obosite).
m-am mințit când venele mele stăteau să se sparga
(presate de sângele infestat de zâmbetu-ți).
m-am mințit prea lăsându-mi gândurile să plece cu tine.
(departe de eul meu neglijat).

adevărul este că tu ești acea necesitate de care nu am nevoie
(minciunile astea aveau nevoie de tine).