despre toate acele întrebărifărărăspuns

am vrut răspunsuri pentru întrebările retorice, 
răspunsuri pentru întrebările care sunt doar întrebărifărărăspuns. 
și le-am dăruit din nopțile mele 
și am avut insomnii în cinstea acestor întrebărifărărăspuns.
pentru că nu înțelesesem natura lor,
credeam că totul trebuie să fie negru pe alb.
niciun mister, nicio enigmă,
dar existența are un scop prin însăși natura ei de existență.
exist ca să trăiesc.
poate existența mea nu a fost concepută că să schimbe lumea.
poate că doar exist că să trăiesc.
și nu am să mai caut răspunsurile acelor întrebărifărărăspuns.

când singurătatea ți-e singurul prieten

tu ești atât de singur.
trăiești din propriile-ți insomnii 
și te hrănești cu vise neîmplinite.
îți bei speranțele amare 
fiindcă setea asta îți usucă gâtul avid după nevoia de a-ți liniști durerile ce trag de tine.
te doare atât de tare că te doare.
ai vrea să îți curmi suferințele și să pleci,
dar toți te țin,
te-au legat, s-au legat de tine,
știi.
sunt niște funii groase cu care te-au înfășurat
și nu poți să te desfaci
ești unit cu ei pe vecie.
dar, totuși, tu ești singur.
pentru că fiecare e un singur
care stă cu un alt singur
și uneori alegi să trăiești alături de altcineva.
dar tu trăiești singur, singurătatea lui.
și el trăiește singur, singurătatea ta.

despre fericirea de a crede că ești fericit

e o disperare în mine care mă face să vă dăruiesc bucăți din sufletul meu,
acum mic, dar cândva mare.
acum mic, din ce în ce mai mic,
mic, ca un ghemotoc de ațe încâlcite în propriul nenoroc.

tristețea mea se hrănește cu iluzia fericirii tale.
când văd că te crezi fericit, eu plec și caut un alt suflet nefericit
și îi ofer o parte din al meu suflet mic, deja și mai mic,
și mă hrănește fericirea lui trecătoare.
și zâmbesc strâmb când îi văd pe față urmele lăsate de această fericire,
atât de limitată, atât de ireală.

și te las să te bucuri,
căci am plecat deja,
la un alt suflet nefericit, căruia să îi daruiesc o bucățică de suflet de-al meu.
acum mic, dar cândva mare.
acum mic, din ce în ce mai mic,
mic ca un bob de speranță ce mi se înnoadă în venele sterpe.

când crezi că ești fericit

în mintea mea e un haos perfect.
lasă-mă să îmi privesc sinapsele care se formează atunci când îmi vorbești despre iluzia fericirii
și să văd lupta dintre identitățile mele.
niciuna nu câștigă,
niciuna nu pierde.
dar e un spectacol la care îmi cumpăr bilet în fiecare moment,
fiindcă mă fascinează neînțelesul existenței mele banale.
fiindcă sunt nimic,
dar acolo de unde vin eu, nimic este totul.

despre verbul - a trăi -

te naști stupid, într-o zi banală.
(a mea a fost o marți).
și ai impresia că tu vei întoarce cursul istoriei.
așa că plănuiești vreo 18 ani cum să schimbi lumea,
dar te trezești într-o altă zi banală.
(a mea a fost o miercuri).
și vezi că lumea nu se schimbă după planurile tale.
îți mototolești speranțele
și le arunci în cel mai apropiat coș de gunoi,
îți sprijini capul pe iluzii,
adormi
și te trezești, aparent întâmplator, într-o altă zi banală.
(a mea a fost o joi).
abia atunci realizezi că ești nimic
și nu te mai flatează ideea că ai putea avea un scop.
e ziua în care ai început să îți înțelegi existența.
(acea zi de joi).

arta de a învinui

m-am născut cu nevoia de a mă agăța de cineva,
dar mi s-a arătat cum să trăiesc singură. 
singură-singură. 
trebuia să dorm singură,
mâncam singură
și am reușit să mă îmbrac singură.
nu mă puteam agăța de tine,
fiindcă mă doreai responsabilă.
deci, singură.
singură-singură.
și știu să fac totul singură, acum.
pot, chiar, să vorbesc singură.
pe la zece ani,
prietenul meu imaginar m-a lăsat
singură.
el stātea doar lângă oameni care nu știau cum să trăiască
singuri-singuri.
și acum sunt singură.
pentru că am fost învățată cum să fac
ca să pot trăi singură.
singură-singură.

eliberarea de existența terestră

când v-am privit întâia data, 

 m-am speriat. 

 eu eram atât de altfel, comparându-mă cu voi. 

 vă priveam cum mergeți, 

 cum râdeți, 

 cum vă dați, atât de natural, părul după ureche. 

 eu eram de pe o altă lume 

 și nu știam să fiu ca voi. 

 am încercat să fiu ca mine. 

 și am constatat că nu mă primiți în lumea voastră, 

 dacă mă port așa. 

 și am învățat să fiu ca voi. 

 și mergeam ca voi, 

 și rădeam ca voi, 

 și îmi dădeam părul după ureche la fel ca voi. 

 apoi am observat că voi vă schimbați în fiecare zi. 

 era ceva nou de învățat, 

 mereu. 

 și am vrut să țin pasul cu voi, 

 dar am obosit. 

 mă sufocam în felul meu impropriu de a fi. 

 într-o noapte mi-am adunat curajul meu firav 

 și am tras de pe mine toată masca asta 

 pe care voi mă invataseti cum să o construiesc. 

 am vrut să fiu același extraterestru care fusesem  

 în prima mea clipă. 

 și mergeam ca mine,  

 și râdeam ca mine, 

 și îmi dădeam părul după ureche la fel ca mine. 

 și voi mă arătați cu degetul, 

 vă hlizeati sfidător 

 și râdeați. 

 ha-ha. 

 iar eu eram un om de pe o altă lume 

 care mergea liber,  

 ducând cu el o sacoșă  

 în care își purta lanțurile sfărâmate. 

frica de a fi cine ești

 frica de ridicol nu mă lasă să fiu cine sunt,
 știi.
 mă gândeam că voi ieși într-o zi pe stradă
 și tu mă vei privi și vei râde de mine
 ha-ha.
 și mă vei arăta cu degetul tău noduros
 și iar vei râde
 de mine.
 frica de ridicol mă ține pe loc.
 între bine și rău.
 mă suspendă între acum și atunci.
 frica de ridicol nu mă lasă să te privesc în ochi.
 gândindu-mă că mă vei arăta,
 iar,
 cu degetul tău noduros
 și vei râde de mine.
 ha-ha.

totul e o celulă.

 totul e o celulă.
 m-am trezit dimineață într-o celulă.
 era dormitorul.
 apoi am evadat într-o celulă mai mare: societatea.
 am vrut să mă eliberez,
 să scap de greutatea celor patru pereți ai societății.
 și am evadat într-o lume a mea.
 e o altă celulă pe care singură mi-am construit-o.
 mă face să simt gustul libertății dintr-o celulă mai mare.
 totul se rezumă la o celulă.
 celulă în celulă, într-o altă celulă.
 o matrioska de existența căreia nu sunt pe deplin conștientă.
 totul e o celulă,
 dar eu sunt două celule ce au ales să se unească și să se dividă în alte celule.

când inima nu se vinde la bucată

ei mi-au spus că așa e firesc
 și mi-au luat, fără să ceară, bucăți de inimă
 și bucăți de viață.
 venea unul, mă privea, lua puțin din inimă, puțin din viață
 și apoi pleca.
 uneori îmi spunea și două vorbe înainte să plece.
 a mai rămas pentru mine o bucată mică.
 se chinuie să nu mă lase să mor.
 acum mi-e frică de ei.
 de oameni.
 și cea mai mare frică a mea este aceea că oamenii vor încerca să mă scape
 de frica de ei.

teama de a fi părăsit

mi-am scris fricile pe umărul tău stâng
 cu buzele-mi crăpate de iluziile mele.
 gândeam că tu ești ieșirea din labirintul temerilor mele.
 ce gândire absurdă să cred că altcineva mă poate salva.
 îmi urlu speranțele în gândurile de-acum.
 și frica cea mai mare e că nu ai să urli niciodată împreună cu mine.

despre existență

mi-am invitat nehotărarile la război
 azi-noapte, pe la ora unu.
 ca de obicei, m-au biruit.
 pe la două m-am bătut cu fricile mele,
 fricile alea multe care m-au descompus în oameni mai mici:
 un om pentru societate, altul pentru acasă, altul pentru momentele de singurătate.
 și ele m-au biruit.
 am încercat, pe la ora trei, să mă bat cu iluziile mele,
 cu ele nici suflarea nu am apucat să mi-o trag,
 m-au distrus fără să stea pe gânduri.
 așa sunt iluziile.
 pe la ora patru am început să mă lupt cu existența mea inexistentă.
 pe la patru și un sfert mă golise de orice putere.
 până să îmi dau seama ce se intamplă,
 se făcuse cinci.
 mi-am zis că nu are rost să îi dau nerostului un rost,
 așa că am adormit.