Despre (ne)fericire și alte iluzii

   

     Și eu caut. Toți căutăm.

”-Ce îți dorești?

 -Fericire, iubire, bla-bla.”

    De parcă s-ar vinde la bucată, de parcă sunt premii cu care ne răsplătește viața pentru bună purtare, de parcă viața nu își e deajuns sieși. Dar sunt iluzii care ne hrănesc, motivația perfectă ca să îți deschizi ochii încă o zi și încă una și înca una. Chiar m-am obișnuit cu iluziile astea perfecte. Dau vieții o nuanță de roz, roz bombon. Ca și cum haosul ăsta ar fi perfect, ca și cum ar fi însăși pacea dinaintea furtunii, ca și cum stăpanim timpul, ca și cum noi facem regulile după care merge viața.

    Ce de iluzii! Unde-i realitatea? Mai întâi am bagatelizat-o, am încheiat un acord mutual, noi între noi, în a o trata ca pe un ceva disfuncțional. Apoi am îngropat-o și i-am pus la căpătâi o cruce frumoasă, încrustată cu toate oglindirile acestor iluzii. Am îngropat-o adânc, din teama de a nu striga la noi vreodată. Și a plâns sărmana până s-a pierdut în neputinți. Uneori o trezim din somnul morții, după ce trecuseră decade, ani, vieți; o trezim ca să o hrănim cu speranța unor iluzorii cuvinte ( ”de-ar fi visul ăsta al meu maipuținvis și maimultrealitate”). Și ne pierdem în alte săptămâni, luni și ani, ne pierdem în răsărituri și apusuri,  în oameni și adevăruri seci. Pierdem palpabilul ca să dăm o șansă proiecțiilor speranțelor noastre, acelor gânduri care se nasc în nopțile cu insomnii.

     Iar într-o bună zi mă voi trezi. Într-o bună zi te vei trezi și tu. Fiecare se trezește într-o bună zi. Ne trezim ca să înregistrăm numărul pierderilor(câți răniți, câți dezertori, câți morți), ne trezim ca să plângem fără lacrimi ceea ce nu am știut să trăim la timp. Ne trezim singuri, cu hainele zdrențuite de prea multe nereușite ce au trecut peste noi, ne trezim ca să dezgropăm realitatea, ca să o privim în ochi și să îi șoptim cu puterea ultimelor clipe că totul e nimic, o goană după vânt, o goană pe care nu am știut cum să o facem să conteze. Păcat că prea târziu ne dăm seama că ne lăsăm sufletele să fugă câte o viață întreagă după iluzii.

     

     Și eu caut. Toți căutăm.

Imagine preluată de pe: http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/cum-scapi-insomnie-iluzii-optice-adorm-1_5501b3f6448e03c0fd7e0d8c/index.html

necesitatea de care nu am nevoie

m-am mințit o luna, două, nouă..
m-am mințit între doua cafele băute pe-ndelete în nopțile cu insomnii
(și au fost destule).
m-am mințit când ”eu” eram ”noi”
(dar ”tu” erai ”tu”).
m-am mințit când mă priveam în oglinda ciobită din baie,
oglindă care nu mai știa să oglindească zâmbetu-mi nefiresc,
fiindcă te lăsasem într-o zi cu ea
și îi poruncisei să te oglindească
(numai pe tine).
m-am mințit când mă sfiam să-mi văd umbra lipită de a ta.
fiindcă era prea ascunsă.
(de tine, în tine).
m-am mințit când jurnalul meu scria despre tine
(mărunțișuri exagerate).
m-am mințit când ”dar” era nelipsit dupa neajunsurile tale
(erau destule).
m-am mințit când stomacul meu purta zboruri nebune de fluturi.
(cu aripi obosite).
m-am mințit când venele mele stăteau să se sparga
(presate de sângele infestat de zâmbetu-ți).
m-am mințit prea lăsându-mi gândurile să plece cu tine.
(departe de eul meu neglijat).

adevărul este că tu ești acea necesitate de care nu am nevoie
(minciunile astea aveau nevoie de tine).

când viața se măsoară doar în timp

tu ești timp,
ești douăzeci de ani, cincizeci sau, poate, nouăzeci.
ești șapte ani de-acasă, spun unii.
ești un an în care imiți tot ce vezi.
încă un an în care înveți să oferi sinonime contextuale timpului, în cel mai pur sens al lui.
mai ești un an în care curiozitatea îți e cea dintâi virtute.
un an în care realizezi că ceilalti timpi din jurul tău nu îți sunt neaparat prieteni.
ești ani de investiție, investești în tine, în tine și în alții sau doar în alții.
iei timpul altora ca să devii tu cel mai bun timp dintre toți.
apoi irosești secundă cu secundă ca să dărâmi ce construisei din timpul altora.
pierzi zile, luni, ani ca să îți împlinești visurile deșarte.
te dedici altor timpi, oferi bucăți din timpul tău.
apoi pleci,
că prea ți-a trecut timpul, tot dăruind atât timp, altor timpi.
într-o zi, te trezești ca dintr-un vis.
urât sau frumos.
realizezi că sunt ultimele zile de tine, de timp ce-ți poartă obosit numele .
și cât din tine va rămane în alții?
sau poate ai fost prea egoist și ai vrut ca tu să fii singurul timp al acestei bucăti de viață muritoare?

Imagine preluată de pe: http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4685462-calatoria-in-timp

conjugarea lui ”a fi”

viața e despre ”eram”,
e despre indicativul, imperfect al verbului ”a fi”.
”eram” și atât, fără mâine, fără clipa dinaintea lui ”eram”.
viața e despre ”am fost”.
trecutul perfect, e perfect compus.
compus din momente perfecte: perfect de triste, perfect de fade, perfect de iluzorii.
viața e despre ”eu fusesem” și nu admite niciun fel de viitor.
sunt părți de viață mai mult ca perfecte: mai mult ca perfect de scurte și mai mult ca perfect de singuratice și de golite de sens.
viața este despre ”sunt”.
sunt acum, în această nanosecundă care trece fără să știi că a trecut.
prezentul este o adunătură de sofisme bagatelizate și atât.
viața e despre ”voi fi”.
e despre visuri pe care speri să le ”vei fi împlinit”, într-un viitor anterior.
viața e despre ”fii!”.
o înșiruire de imperative, de cele mai multe ori irealizabile.
viața e despre ”aș fi”,
un condițional optativ urmat de sute de ”dacă”: dacă aș putea, dacă aș avea, dacă, dacă, dacă...
viața e despre ”să fii”.
un conjunctiv ce are mereu o formă imperfectă: își pierde ultimul i, ultima speranță, ultima dorință.
nu poate niciodată să fie un conjunctiv complet.
e prea greu chiar ”să fii”.
viața e despre ”fiind”.
și, de fiecare dată când ”fiind” își dezlanțuie toate puterile,
vine sărmanul ”fost” și închide toate timpurile între patru scânduri reci,
și tot ce eram, tot ce aș fi vrut să fi fost, pierde orice speranță de a mai fi conjugat vreodata la toate modurile și timpurile lui ”a fi”.

atât de iluzoriu e verbul ”a fi”.
atât de greu de conjugat e verbul ”a fi”.
atât de fără rost este să îl conjugi pe ”a fi”.

când primăvara începe cu mine

n-ai să-mi fii primăvară.
n-ai să-mi înmuguresti în inimă.
n-ai să mă ademenești cu triluri cântate târziu pe o margine de sufletu-mi.
n-ai să mă-mbeti cu parfumul florilor tale amețite de culoare.
n-ai să-mi inunzi gândurile în ploi de ora trei, după-amiaza.
n-ai să mă rătăcești pe căi pietruite cu vise renăscute.
n-ai să mă răpești și să mă ascunzi în materia obloanelor ce încep a fi ridicate.
n-ai să-mi, n-ai să-mi nimic.

tu ești ultima zi de iarnă din mine.