sentimente golite de înțeles.

nu tresări când îți cuprind visarea

cu mâinile-mi ce tremura necontrolat, nepotolit.

tu doar privește-mi ochii și îngâna-mi

cuvinte vechi sau noi,

cuvinte renăscute din nimic.

nu mai fugi din calea gândurilor mele,

caci eu cuprind cu ele fericirea-ți.

tu doar oprește-ți pașii, nemurirea

și înconjoară-mi cu tăcerea ta

priviri și pace, lacrimi și simțirea.

nu dispera când ziua mea de mâine

s-a depărtat neîndoilenic de a ta.

tu doar adună-ți lacrimile surde,

și-apoi presară-mi una câte una

în urma pașilor pierduți ce-i voi purta.

Imagine preluată de pe: http://www.beautybykleo.com/2015/02/picturi-abstracte-pentru-camerele.html

ison.

un brad stingher se tânguie în glas de culori apuse,
pustietatea stingheră îi ține ison.

trec pe lângă inimi golite de speranțe-mplinite,
sufletul meu le ține ison.

aștept un tren ce mereu întârzie să vină.
reușitele mele îi țin ison.

deasupra capului meu zboară păsări îmbătrânite,
ale mele vise le țin ison.

clopote ruginite plâng doruri copleșitoare,
inima mea le ține ison.

tic-tac, tic-tac și s-au oprit toate, deodata, pentru vecie.
ca o cortină de catifea neagră, noaptea a căzut peste noi,
și nimeni nu poate a-i ține ison.

criză de identitate.

   spune-mi!
   de când nu mai ești?
   de când îți place jocul ăsta, de-a v-ați ascuns?
   de când te minți?
   de când te-ai prins în hora asta ce te secătuiește de puteri?
   de-o zi, de două?
   poate de trei?!
   sau poate sunt ani pe care nici să-i numeri nu mai poți?
   nimeni nu știe cine ești:
   eu nu știu cine ești,
   tu nu știi cine ești,
   ei nu  știu cine ești.
   nici doamna asta cu palton roșu nu știe cine ești.
   și până când?
   îți place să te odihnești la umbra acestor false identități?
   n-ai vrea să fii pur și simplu?
   să fii tu.
   n-ai vrea să strivești, sub greutatea deciziilor tale, toate iluziile?
   n-ai vrea să te regăsești?
   n-ai vrea să fii ceea ce erai înainte să știi că ești?
   eu vreau să știu.
   încetează să te mai ascunzi!
   dacă nu poți, promit să te ajut!
   lasă-mă să fac fărâme toate fețele astea spoite ale tale.
   privește-mă,
   uită-te în ochii mei și încetează să te mai minți!
   vreau să fii tu.
   tu și atât.
   fără păreri de rău,
   fără lacrimi,
   fără zâmbete false,
   fără cuvinte goale,
   fără tăceri încărcate,
   fără ieri și fără mâine.
   fii!
   doar azi.
   doar acum
   și fiecare acum din fiecare zi.
   n-ai vrea să știi cine ești?
   n-ai vrea să fii tu?
   n-ai vrea să fii?
   n-ai vrea?
   hai, fii tu!
   fii!

Vreodată

Prin praful de stele mergând, eu tăceam
cu gândul la soare și ploi și speranțe,
la năluca absurdă a zilei de ieri sau la trista visare a celei de mâine,
la priviri și cuvinte, la deșarte dorințe si la noaptea ce n-are să vină.
Vreodată.

 Prin resturi de vise mergând, eu tăceam
 cu gândul la urlete stinse și lacrimi bolnave,
 la jocul de iele ce-mi zboară prin vene golite de roșul aprins,
 la iarba ce nu vrea să crească si la ziua ce n-are să vină.
 Vreodată.

 M-au prins, m-au legat, nu vor să-mi dea drumul,
 sunt sclavă un veac sau o singură clipă,
 iar tot ce-am visat și tot ce-am dorit, mă trag tot mai jos,
 între lumi mă suspendă
 și nu știu de-i noapte sau zi, nu știu de-i astăzi sau mâine,
 nu știu nici ce-are să vina.
 Vreodată.

Imagine preluată de pe: http://www.descopera.ro/dnews/13777937

Cine sunt?

 Eu sunt Andreea și m-am născut într-una din zilele secolului trecut pentru a putea muri într-una din zilele acestui secol. Nici măcar nu știu de ce s-a întâmplat asta, dar ce să-i faci?! Sunt pusă în față faptului împlinit și n-am idee ce ar fi de făcut.  

  

  Așadar, cine sunt eu? 

  Păi cine sunt? 

  Ah, da...spuneam că sunt Andreea și că m-am născut. Și mai departe?Mai departe continui să fiu Andreea pentru că e singură identitate pe care mi-o pot însuși și pentru că îmi place să fiu așa. 

  

  Fiindcă eu sunt un cer, acel cer de dinainte de furtună, o simbioză între rece și cald, între întunecat și luminos, între înnorat și senin, între hazard și tăcere. Eu sunt marea ce lovește înfuriată stâncile pentru că vrea să treacă peste ele, pentru că vrea să ajungă dincolo de unde-i sunt originile. Eu sunt puțin din efemer și încă puțin din veșnicie și nici măcar nu știu pentru care puțin mă lupt mai mult. Eu sunt Andreea și niciodată nu spun cuvinte doar ca să le spun și nici nu mă zbat pentru a primi aplauzele fade ale unei lumi care se privește în oglindă și nu își poate descoperi fața prea ascunsă după miile de măști. Eu sunt o stâncă: încăpățânată , de neclintit, nimeni nu poate muta departe de mine visele și toate acele mici sau mari dorințe. Pentru că eu sunt Andreea și eu lupt. Lupt pentru fiecare vis ce locuiește în inima sau în capul meu.  

  

  Eu sunt o fărâmă de ieri, una de azi și încă o fărâmă de mâine. Eu sunt Andreea și voi mai rămâne așa câteva zile, nu știu câte... Apoi, într-o frumoasă sau urâtă zi de mâine, nu voi mai fi Andreea. și cine va mai știi că am fost? Nici voi, nici ei, nici eu...Deci, chiar contează cine sunt? 

Imagine preluată de pe: http://victoriaungureanu.blogspot.ro/2013/07/cine-sunt-eu.html

  

O Românie prin ochii mei.

M-am trezit într-o dimineață de marți, cu vreo câteva săptămâni în urmă. Aparent, ziua asta de marți părea o zi ca oricare alta, dar eu știam că aparențele pot înșela, așa că am așteptat ceva care să contrazică aparențele acestea ispititoare și acel ceva chiar a venit. M-a trezit alarma stridentă a telefonului meu, atunci când ziua se îmbina cu noaptea și, în timp ce mă pregăteam de plecare, gândul că voi ajunge în locuri în care pământul se îmbină cu cerul nici nu îmitrecea prin capul meu prea aglomerat cu stres și grijuri inutile. 

  

 Așa că am pornit spre Transfăgărășan, acesta fiind unul din locurile în care de vreo trei ani tot îmi doream să ajung. Si, în timp ce mașina își continua neobosită drumul liniștit pe una din aglomeratele șosele naționale, mintea mea pornise și ea la drum departe, tot mai departe... și, în timp ce gândurile mele mă atacau din toate părțile, buzele mele deveniseră mute, iar urechile mele surde la tot ce se întâmpla în jurul meu. Pentru că, în timp ce ne avântam mai mult spre inima României, realizam covârșitorul adevăr că avem o țară ce ar trebui prețuită ca cea mai mare avere pe care o posedăm. Păduri verzi ce ascund cărări șerpuitoare, dealuri netede și piscuri însorite, râuri ce curg neîntrerupt și neobosit, toate asortate cu păsări într-o continuă simfonie și un soare ce ar fi putut topi și cea mai de gheață inimă... Mi-aș fi putut dori ceva mai mult de atât? 

  

 Când am ajuns sus, acolo unde, mi-am zis eu, pământul se îmbină cu cerul, am rămas fără cuvinte, prea copleșită de frumusețea de nedescris ce mi se așternea sub privirea mea. și am văzut drumul șerpuitor pe care nu cu mult în urmă venisem, am văzut vârfurile înalte ale munților stâncoși, am văzut un lac ce oglindea împrejurimile și un cer care își alungase toți norii în lăcașurile lor. în fața neasemuitei frumuseți mi-am plecat capul și mi-am făcut o promisiune pe care nu o voi încălca niciodată, aceea că oricât mi-ar fi de greu să trăiesc acea viață pe care mi-am dorit-o, totuși voi luptă să construiesc tot ceea ce mi-am propus, aici, în țara unde m-am născut, în țara unde m-a așezat Dumnezeu, în țara minunată și bogată pe care tot mai puțini o prețuiesc la adevărata ei valoare. și atunci când mulți vor călca în picioare și vor nesocoti minunatul loc în care s-au născut, eu voi spune sus și tare că sunt mândră că sunt româncă și nu aș schimbă asta pentru nimic. 

  

 Mica mea escapadă s-a terminat prea rapid, însă a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit pentru că, acele două zile în care am văzut puțin din țara mea mi-au coborât capul dintre nori și m-au adus cu picioarele pe pământ, mi-au deschis ochii și m-au pus față în față cu realitatea aproape paradoxală pe care noi, românii o trăim, aceea că posedăm ceva atât de frumos și, totuși, alegem să ne vindem atât de ieftin. 

https://www.youtube.com/watch?v=e_GC7e2wHVc

https://www.youtube.com/watch?v=3JuL97rYbD4

Mașina timpului.

    Aștept furtuna. Nu îmi spune că nu va veni! Am nevoie de vârtejul stropilor ei pentru a-mi răcori sufletul. Pentru a face ordine prin gândurile mele învălmășite. Așa că, eu aștept furtuna! 

  

    Și furtuna va veni ca o adiere blândă și va liniști sufletul meu obosit de povara dansului haotic în care s-au prins să joace gândurile și amintirile mele. Căci sunt gânduri ce mă poartă cu pași flămânzi în trecut sau în viitor, ca o mașină a timpului creată de însăși inima mea. Uneori, această mașină a timpului mă poartă printre zâmbete și fericire și se oprește pe meleagurile celor mai frumoase momente trăite de inima mea. Alteori, alerg pustiită printre stâncile noduroase ale clipelor de netrăit și mă împiedic în cursele întinse de amintiri. Și durerea pricinuită de această fugă îmi dă viață, un suflu proaspăt ce mă ajută să mă lupt cu temerile mele până ce reușesc să le alung departe din drumul meu. 

  

    Sunt clipe când mi-aș dori să pot sfărâma în mii de bucăți această mașină a timpului. Astfel, eu aș reuși în sfârșit să îmi trăiesc prezentul ca fiind ceva de neînlocuit, ceva format dintr-o singură clipă, clipa de acum. Și totuși, merită? Merită să trăiești o viață fără amintiri și gânduri? Ar fi, oare, prea searbădă o asemenea viață? Răspunsul vine singur, odată cu nevoia ca, din când în când, să iau o pauză de la prezent și să mă las distrasă de amintirile trecutului sau de șoaptele dulci ale gândurilor din viitor. 

Imagine preluată de pe: https://www.mediasinfo.ro/ali-razeghi-un-om-de-stiinta-iranian-sustine-ca-a-inventat-masina-timpului/2013/04/11/

Privire.

El avea niște ochi...Domne, ce ochi!

 

Erau întunecați sau nu erau?! Aveau niște sclipiri ciudate în întunecimea lor și erau mari, pătrunzători. Și erau niște ochi cum nu vezi în fiecare zi. Niște ochi ce purtau în ei culoarea apelor învolburate, a valurilor care se izbesc neobosite de stânci, a fluxului ce îmbrățișează necontenit țărmul și a cerului ce își așteaptă împăcat furtuna. Și ochii aceia strigau de la ani lumină depărtare. Strigau să fugă din calea privirilor lor nedescifrate, dar Ea nu le-a băgat în seamă avertizările disperate. 

  

  

Ea era de o frumusețe banală...Doamne, cât de banală! 

Era o Ea cu buze pline și stoarse de culoarea florilor de mac. Cu pomeții ridicați și marcați de bobițe fine de nisip. Cât mai plânsese pentru pistruii ăștia, însă apoi s-a resemnat, gândind că nu poate face nimic să îi alunge de pe finețea obrajilor ei. Mai avea un nas cârn, deasemenea psitruiat și o frunte lată ce se aduna în multe cărări șerpuitoare atunci când se gândea. Și mai erau ochii. Ochi blânzi, calzi, ochi ce promiteau să dezlege misterul banalității ei, dacă știa cum să îi privească. Și El a știut. 

  

  

O privire de-a ei și una de-a lui. Atât a fost deajuns ca ochii să li se întâlnească. Deajuns ca amândoi să poată vedea ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut să vadă. Ceva ce amândoi simțeau, dar nu puțeau să spună. Ceva ce întâlnirea ochilor lor a spus pentru ei. Când ochii li se întâlneau, se conectau. Era ca un mic secret, doar al lor, ca un loc în care mergeau când totul în jurul lor devenea o agitație nebună. 

  

  

Și ochii aceștia i-a ajutat să se regăsească mereu și mereu. Până când Ea s-a pierdut în învolburarea ochilor lui. Până când El s-a pierdut în dogoarea frumuseții ei banale. Până când totul a ajuns să se împartă, pentru ei, la " El doar cu Ea" si la " Ea doar cu El".

Imagine preluată de pe: http://www.desenez.net/index.php?action=desen&iddesen=21295

Rânduri cu iubire.

Nu i-am auzit niciodată să își spună " Te iubesc." Pentru ei, aceste două cuvinte erau mult prea prețioase ca să poată fi irosite în auzul tuturor. Însă, dincolo de asta, s-au iubit. S-au iubit prin gesturi mici, prin fapte mari, prin gânduri nerostite și prin priviri încărcate de cuvinte. S-au iubit cu gândul, cu sufletul, cu inima. 

  

   

 Șase decenii în care lumea le-a simțit iubirea. O iubire încadrată într-un tablou al atitudinii, al respectului, al tăcerii, al zâmbetelor, al lacrimilor, al faptelor. Și eu i-am văzut iubindu-se. A fost atunci când el i-a adus florile ei preferate și a sărutat-o pe frunte. A fost și atunci când ea i-a pregătit felul lui preferat de mâncare și apoi l-a invitat la masă. A mai fost atunci când el i-a masat picioarele ce o dureau de la prea mult efort și atunci când ea l-a doftoricit ca să îi treacă răceală. S-au iubit chiar și când unul dintre ei tăcea pentru a potoli o ceartă. 

  

  

 Au râs și au plâns. S-au certat și s-au împăcat. Au vorbit și au tăcut. În tot ceea ce făceau se distingea clar un lucru: s-au iubit. Poate că se mai iubesc și acum, doar că, acum, iubirea este altfel. Ea a plecat și aici a rămas doar el, însă exemplul iubirii lor mă face să îmi doresc și eu o dragoste ca a lor, o dragoste ca a bunicilor mei. 

Imagine preluată de pe: http://perfecte.md/article/lifestyle/fotografii-emotionante-batrani-indragostiti-si-cu-zambetul-pe---237211.html

Poveste.

Să îmi continui drumul?   Să mă opresc aici?  

Și dacă mă opresc, ce câștig?  Dar dacă voi continua?  

  

Tresar la zgomotele stranii ce vuiesc în jurul meu, în mintea mea. Am pornit pe o cale al cărui final nu îl văd, dar toți îmi spun că voi da de el la un moment dat. Pe aceeași cale ai pornit și tu. Se poate să fii înaintea mea și să îmi bătătorești calea. Se poate ca eu să îți bătătoresc calea ta. Se poate să fii la primul pas. Se poate să fii la ultimul. Dar ai pornit la drum, nu?! 

  

Gonesc cu pași nechibzuit de anoști printr-o pădure de idei, de sfaturi, de concepții. Fiecare copac are povestea lui. Toți cred că ar trebui să le urmez glasul, să mă las inspirată de ei și  de poveștile  lor. Și dacă nu vreau?! 

  

Așa că nu le mai suport șoaptele ce urlă în urechile mele și încep să strig. Încep mai întâi cu un glas slab, apoi din ce în ce mai puternic: " Tăceți! Tăceți! ", strig către toate vocile ce se îngrămădesc tot mai aproape de mine. 

  

Toate aceste voci nu știu ceea ce știu eu. Nu am de gând să le urmez povestea. Nu! Am hotărât să îmi scriu propria poveste. Și poate că vor fi multe rânduri pe care le voi mâzgăli. Poate vor fi multe pagini pe care le voi smulge și le voi mototoli. Poate vor fi schițe întregi ce le voi rupe în bucăți, dar niciodată nu mă voi opri până nu voi ajunge la capăt. 

  

Povestea mea nu e una din acele povești cu " a fost odată...". Nu va fi așa fiindcă pentru  mine nu a fost odată și poate că nici nu va fi. Povestea mea va fi scrisă pe file de azi, pe rânduri de acum, prin litere din prezent. Fiecare cuvânt care îmi va forma povestea nu va avea nici trecut, nici viitor. Toate cuvintele vor trăi clipa, fiecare clipă, până la ultima.  

  

De final nu mă voi ocupa eu. Va fi Altcineva care va scrie cu litere caligrafice, drepte, precise: " SFÂRȘIT". Și după aceea voi trăi într-o altă lume, dincolo de râu. Voi trăi cu speranța că un anume Tu îți vei scrie povestea ta, apoi un alt Tu va scrie povestea lui. 

  

Și împreună vom crea ceva unic, o poveste ce nu va cunoaște sfârșit... 

  

Furtună.Tăcere.Pace.

E furtună. 

Furtunile îmi plac. Se asortează cu sufletele oamenilor sau doar cu sufletul meu. Și bate un vânt puternic. Înconvoaie copacii, iar în suflet face ravagii, închizând și deschizând sertare de mult uitate. Cerul e luminat de fulgere, unul după altul. Transformă noaptea în zi. În suflet, fulgerele luminează fiecare colț și scot la iveală praful ce s-a așternut în locurile neumblate de multă vreme. Și tună. Bubuie cerul, iar în suflet, sentimentele mele se trezesc după un somn lung și se împrăștie de-a valma fără să își găsească locul. Picăturile furtunii răcoresc asfaltul încins. Tot ele spală și praful din sufletul meu. Așteptam o furtună...Doamne, ce mai furtună! 

  

E tăcere.  

Furtuna s-a oprit și a lăsat loc pentru o tăcere care țipă. Își cere drepturile și locul pe care l-a pierdut. În suflet, tăcerea asta plânge și se vaită. Lovește, cu pumnii strânși, în stânga și în dreapta și totul fuge din calea ei: praful de pe străzi și lumina ce mi se născuse în suflet. Și sentimentele se ascund din fața acestei tăceri. De teamă, se ascund în ungherele întunecate ale sufletului meu. Stau chircite sub apăsarea necunoscutului. Tăcerea se zbate. Aleargă ca un leu închis într-o cușcă. Glasul ei urlă până își pierde orice putere. Sugrumată de durere se stinge, se oprește, dispare...Doamne, ce mai tăcere! 

  

E pace.

Nici furtună, nici tăcere. Furtuna și tăcerea au renăscut pacea. O pace care liniștește frunzele tremurânde ale copacilor. O pace care mângâie inimile tremurânde ale sentimentelor mele. Se așează delicat pe asfaltul aburind al străzilor. Se așează și pe podeaua nemăturată a sufletului meu. Începe cu un glas tremurând, apoi, din ce în ce mai puternic. E un imn străvechi și necunoscut. L-a cântat secole de-a rândul, linistind sufletele înspăimântate ale muritorilor. Căci ea, această pace dulce, trăise înainte de sufletul meu, înainte de nașterea oricărui suflet. Mă legăn ușor odată cu notele ce se scurg din glasul păcii și adorm. Doamne, ce mai pace! 

Imagine preluata de pe:  myownsillence.blogspot.com