Furtună.Tăcere.Pace.
E furtună.
Furtunile îmi plac. Se asortează cu sufletele oamenilor sau doar cu sufletul meu. Și bate un vânt puternic. Înconvoaie copacii, iar în suflet face ravagii, închizând și deschizând sertare de mult uitate. Cerul e luminat de fulgere, unul după altul. Transformă noaptea în zi. În suflet, fulgerele luminează fiecare colț și scot la iveală praful ce s-a așternut în locurile neumblate de multă vreme. Și tună. Bubuie cerul, iar în suflet, sentimentele mele se trezesc după un somn lung și se împrăștie de-a valma fără să își găsească locul. Picăturile furtunii răcoresc asfaltul încins. Tot ele spală și praful din sufletul meu. Așteptam o furtună...Doamne, ce mai furtună!
E tăcere.
Furtuna s-a oprit și a lăsat loc pentru o tăcere care țipă. Își cere drepturile și locul pe care l-a pierdut. În suflet, tăcerea asta plânge și se vaită. Lovește, cu pumnii strânși, în stânga și în dreapta și totul fuge din calea ei: praful de pe străzi și lumina ce mi se născuse în suflet. Și sentimentele se ascund din fața acestei tăceri. De teamă, se ascund în ungherele întunecate ale sufletului meu. Stau chircite sub apăsarea necunoscutului. Tăcerea se zbate. Aleargă ca un leu închis într-o cușcă. Glasul ei urlă până își pierde orice putere. Sugrumată de durere se stinge, se oprește, dispare...Doamne, ce mai tăcere!
E pace.
Nici furtună, nici tăcere. Furtuna și tăcerea au renăscut pacea. O pace care liniștește frunzele tremurânde ale copacilor. O pace care mângâie inimile tremurânde ale sentimentelor mele. Se așează delicat pe asfaltul aburind al străzilor. Se așează și pe podeaua nemăturată a sufletului meu. Începe cu un glas tremurând, apoi, din ce în ce mai puternic. E un imn străvechi și necunoscut. L-a cântat secole de-a rândul, linistind sufletele înspăimântate ale muritorilor. Căci ea, această pace dulce, trăise înainte de sufletul meu, înainte de nașterea oricărui suflet. Mă legăn ușor odată cu notele ce se scurg din glasul păcii și adorm. Doamne, ce mai pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu