Privire.

El avea niște ochi...Domne, ce ochi!

 

Erau întunecați sau nu erau?! Aveau niște sclipiri ciudate în întunecimea lor și erau mari, pătrunzători. Și erau niște ochi cum nu vezi în fiecare zi. Niște ochi ce purtau în ei culoarea apelor învolburate, a valurilor care se izbesc neobosite de stânci, a fluxului ce îmbrățișează necontenit țărmul și a cerului ce își așteaptă împăcat furtuna. Și ochii aceia strigau de la ani lumină depărtare. Strigau să fugă din calea privirilor lor nedescifrate, dar Ea nu le-a băgat în seamă avertizările disperate. 

  

  

Ea era de o frumusețe banală...Doamne, cât de banală! 

Era o Ea cu buze pline și stoarse de culoarea florilor de mac. Cu pomeții ridicați și marcați de bobițe fine de nisip. Cât mai plânsese pentru pistruii ăștia, însă apoi s-a resemnat, gândind că nu poate face nimic să îi alunge de pe finețea obrajilor ei. Mai avea un nas cârn, deasemenea psitruiat și o frunte lată ce se aduna în multe cărări șerpuitoare atunci când se gândea. Și mai erau ochii. Ochi blânzi, calzi, ochi ce promiteau să dezlege misterul banalității ei, dacă știa cum să îi privească. Și El a știut. 

  

  

O privire de-a ei și una de-a lui. Atât a fost deajuns ca ochii să li se întâlnească. Deajuns ca amândoi să poată vedea ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut să vadă. Ceva ce amândoi simțeau, dar nu puțeau să spună. Ceva ce întâlnirea ochilor lor a spus pentru ei. Când ochii li se întâlneau, se conectau. Era ca un mic secret, doar al lor, ca un loc în care mergeau când totul în jurul lor devenea o agitație nebună. 

  

  

Și ochii aceștia i-a ajutat să se regăsească mereu și mereu. Până când Ea s-a pierdut în învolburarea ochilor lui. Până când El s-a pierdut în dogoarea frumuseții ei banale. Până când totul a ajuns să se împartă, pentru ei, la " El doar cu Ea" si la " Ea doar cu El".

Imagine preluată de pe: http://www.desenez.net/index.php?action=desen&iddesen=21295

Rânduri cu iubire.

Nu i-am auzit niciodată să își spună " Te iubesc." Pentru ei, aceste două cuvinte erau mult prea prețioase ca să poată fi irosite în auzul tuturor. Însă, dincolo de asta, s-au iubit. S-au iubit prin gesturi mici, prin fapte mari, prin gânduri nerostite și prin priviri încărcate de cuvinte. S-au iubit cu gândul, cu sufletul, cu inima. 

  

   

 Șase decenii în care lumea le-a simțit iubirea. O iubire încadrată într-un tablou al atitudinii, al respectului, al tăcerii, al zâmbetelor, al lacrimilor, al faptelor. Și eu i-am văzut iubindu-se. A fost atunci când el i-a adus florile ei preferate și a sărutat-o pe frunte. A fost și atunci când ea i-a pregătit felul lui preferat de mâncare și apoi l-a invitat la masă. A mai fost atunci când el i-a masat picioarele ce o dureau de la prea mult efort și atunci când ea l-a doftoricit ca să îi treacă răceală. S-au iubit chiar și când unul dintre ei tăcea pentru a potoli o ceartă. 

  

  

 Au râs și au plâns. S-au certat și s-au împăcat. Au vorbit și au tăcut. În tot ceea ce făceau se distingea clar un lucru: s-au iubit. Poate că se mai iubesc și acum, doar că, acum, iubirea este altfel. Ea a plecat și aici a rămas doar el, însă exemplul iubirii lor mă face să îmi doresc și eu o dragoste ca a lor, o dragoste ca a bunicilor mei. 

Imagine preluată de pe: http://perfecte.md/article/lifestyle/fotografii-emotionante-batrani-indragostiti-si-cu-zambetul-pe---237211.html

Poveste.

Să îmi continui drumul?   Să mă opresc aici?  

Și dacă mă opresc, ce câștig?  Dar dacă voi continua?  

  

Tresar la zgomotele stranii ce vuiesc în jurul meu, în mintea mea. Am pornit pe o cale al cărui final nu îl văd, dar toți îmi spun că voi da de el la un moment dat. Pe aceeași cale ai pornit și tu. Se poate să fii înaintea mea și să îmi bătătorești calea. Se poate ca eu să îți bătătoresc calea ta. Se poate să fii la primul pas. Se poate să fii la ultimul. Dar ai pornit la drum, nu?! 

  

Gonesc cu pași nechibzuit de anoști printr-o pădure de idei, de sfaturi, de concepții. Fiecare copac are povestea lui. Toți cred că ar trebui să le urmez glasul, să mă las inspirată de ei și  de poveștile  lor. Și dacă nu vreau?! 

  

Așa că nu le mai suport șoaptele ce urlă în urechile mele și încep să strig. Încep mai întâi cu un glas slab, apoi din ce în ce mai puternic: " Tăceți! Tăceți! ", strig către toate vocile ce se îngrămădesc tot mai aproape de mine. 

  

Toate aceste voci nu știu ceea ce știu eu. Nu am de gând să le urmez povestea. Nu! Am hotărât să îmi scriu propria poveste. Și poate că vor fi multe rânduri pe care le voi mâzgăli. Poate vor fi multe pagini pe care le voi smulge și le voi mototoli. Poate vor fi schițe întregi ce le voi rupe în bucăți, dar niciodată nu mă voi opri până nu voi ajunge la capăt. 

  

Povestea mea nu e una din acele povești cu " a fost odată...". Nu va fi așa fiindcă pentru  mine nu a fost odată și poate că nici nu va fi. Povestea mea va fi scrisă pe file de azi, pe rânduri de acum, prin litere din prezent. Fiecare cuvânt care îmi va forma povestea nu va avea nici trecut, nici viitor. Toate cuvintele vor trăi clipa, fiecare clipă, până la ultima.  

  

De final nu mă voi ocupa eu. Va fi Altcineva care va scrie cu litere caligrafice, drepte, precise: " SFÂRȘIT". Și după aceea voi trăi într-o altă lume, dincolo de râu. Voi trăi cu speranța că un anume Tu îți vei scrie povestea ta, apoi un alt Tu va scrie povestea lui. 

  

Și împreună vom crea ceva unic, o poveste ce nu va cunoaște sfârșit... 

  

Furtună.Tăcere.Pace.

E furtună. 

Furtunile îmi plac. Se asortează cu sufletele oamenilor sau doar cu sufletul meu. Și bate un vânt puternic. Înconvoaie copacii, iar în suflet face ravagii, închizând și deschizând sertare de mult uitate. Cerul e luminat de fulgere, unul după altul. Transformă noaptea în zi. În suflet, fulgerele luminează fiecare colț și scot la iveală praful ce s-a așternut în locurile neumblate de multă vreme. Și tună. Bubuie cerul, iar în suflet, sentimentele mele se trezesc după un somn lung și se împrăștie de-a valma fără să își găsească locul. Picăturile furtunii răcoresc asfaltul încins. Tot ele spală și praful din sufletul meu. Așteptam o furtună...Doamne, ce mai furtună! 

  

E tăcere.  

Furtuna s-a oprit și a lăsat loc pentru o tăcere care țipă. Își cere drepturile și locul pe care l-a pierdut. În suflet, tăcerea asta plânge și se vaită. Lovește, cu pumnii strânși, în stânga și în dreapta și totul fuge din calea ei: praful de pe străzi și lumina ce mi se născuse în suflet. Și sentimentele se ascund din fața acestei tăceri. De teamă, se ascund în ungherele întunecate ale sufletului meu. Stau chircite sub apăsarea necunoscutului. Tăcerea se zbate. Aleargă ca un leu închis într-o cușcă. Glasul ei urlă până își pierde orice putere. Sugrumată de durere se stinge, se oprește, dispare...Doamne, ce mai tăcere! 

  

E pace.

Nici furtună, nici tăcere. Furtuna și tăcerea au renăscut pacea. O pace care liniștește frunzele tremurânde ale copacilor. O pace care mângâie inimile tremurânde ale sentimentelor mele. Se așează delicat pe asfaltul aburind al străzilor. Se așează și pe podeaua nemăturată a sufletului meu. Începe cu un glas tremurând, apoi, din ce în ce mai puternic. E un imn străvechi și necunoscut. L-a cântat secole de-a rândul, linistind sufletele înspăimântate ale muritorilor. Căci ea, această pace dulce, trăise înainte de sufletul meu, înainte de nașterea oricărui suflet. Mă legăn ușor odată cu notele ce se scurg din glasul păcii și adorm. Doamne, ce mai pace! 

Imagine preluata de pe:  myownsillence.blogspot.com