Aștept furtuna. Nu îmi spune că nu va veni! Am nevoie de vârtejul stropilor ei pentru a-mi răcori sufletul. Pentru a face ordine prin gândurile mele învălmășite. Așa că, eu aștept furtuna!
Și furtuna va veni ca o adiere blândă și va liniști sufletul meu obosit de povara dansului haotic în care s-au prins să joace gândurile și amintirile mele. Căci sunt gânduri ce mă poartă cu pași flămânzi în trecut sau în viitor, ca o mașină a timpului creată de însăși inima mea. Uneori, această mașină a timpului mă poartă printre zâmbete și fericire și se oprește pe meleagurile celor mai frumoase momente trăite de inima mea. Alteori, alerg pustiită printre stâncile noduroase ale clipelor de netrăit și mă împiedic în cursele întinse de amintiri. Și durerea pricinuită de această fugă îmi dă viață, un suflu proaspăt ce mă ajută să mă lupt cu temerile mele până ce reușesc să le alung departe din drumul meu.
Sunt clipe când mi-aș dori să pot sfărâma în mii de bucăți această mașină a timpului. Astfel, eu aș reuși în sfârșit să îmi trăiesc prezentul ca fiind ceva de neînlocuit, ceva format dintr-o singură clipă, clipa de acum. Și totuși, merită? Merită să trăiești o viață fără amintiri și gânduri? Ar fi, oare, prea searbădă o asemenea viață? Răspunsul vine singur, odată cu nevoia ca, din când în când, să iau o pauză de la prezent și să mă las distrasă de amintirile trecutului sau de șoaptele dulci ale gândurilor din viitor.
Imagine preluată de pe: https://www.mediasinfo.ro/ali-razeghi-un-om-de-stiinta-iranian-sustine-ca-a-inventat-masina-timpului/2013/04/11/
